Vin vremuri cînd te năpădesc stările anapoda, nu prea ştii ce şi cum, priveşti nărod un gard ud de lapoviţă şi-ţi trec prin minte, concomitent, mai multe imagini, frînturi de muzici, cum era aceea de la birtul cu nume cinegetic căruia i-am pierdut contururile clare: o fi fost, n-o fi fost, asta n-o mai pot zice, după cum nu-mi spune mare lucru nici absenţa lui din realitatea istorică, refugiul său demn, şi puţin jignit, în ficţional. S-a ficţionalizat bietul restaurant cu nume cinegetic; s-a ficţionalizat cu tot cu tavanul cu intarsi din acelea din lemn, acolo beam noi cu poştaşul Gherard, şi tare se mai agita el să ne explice nici nu ştiu ce anume. Acolo mai rar păşea nea' cutare, şef de linie la echipa de întreţinere de la calea ferată, alături îl avea pe alt nea' cutare, maistor fierar, mărunţel şi iute la mişcări. Acesta din urmă, degrabă te punea la punct, din doi timpi şi trei mişcări îţi batjocorea prezenţa în lume, niciodată cu multă şi definitivă răutate, un ludic era nea' maistorul fierarul, un nebun al zilelor noastre, un zănatec era el şi nu se ruşina de treaba asta, pricepuse oarecum că nu i se stă să fie aşa, numai că nu se putea stăpîni, ceva anume îi dădea ghes să fie asemenea acelor clauni pe care atît de bine i-a nemurit, în culorile artei plastice şi în cele ale cuvîntului, îndemînarea expresionistă. Aşadar, un ceva trist pîndea în dosul mişcărilor alandala ale lui nea' maistorul fierarul, în dosul gălăgiei pe care o făcea el din spatele armatei de sticle de bere din acelea cu capac din porţelan. Stăteau ei la masa aceea şi nu se prea simţeau în largul lor, chit că le cînta de pe strapontină, la o hawaiană, golanul Mustafa, zis Loali, un turc maghiarizat. Acesta mult se lăuda el cum cheltuise cu Margareta Pâslaru, mai an, pe litoral, banii din punga familionului: casă mare aveau ei, familia lui din vechimi se îndeletnicea cu florăritul într-