Înainte de a fi un vis frumos de unitate şi pace continentală, Uniunea Europeană este un construct birocratic de care mulţi europeni se tem. Schimbarea majoră implicată în ratificarea tratatului de la Maastricht naşte temeri adînci, mulţi cetăţeni europeni se întreabă de ce este nevoie de o asemenea transformare fără precedent. Chiar în Parlamentul European există un grup numit "Europa democraţiilor şi diversităţilor", în fapt, gruparea parlamentară anti-europeană a celor care se împotrivesc direcţiei în care se îndreaptă uniunea. Marea Britanie a privit mult timp cu reticenţă acest proces, aproape două decenii euro-scepticismul doamnei Thatcher a fost politică de stat, în Franţa referendumul asupra tratatului de la Maastricht a avut un rezultat pozitiv cu mai puţin de un procent, norvegienii au refuzat în două rînduri tot prin referendum integrarea mult visată de români. Aceste temeri şi confruntări sînt semne ale unui spaţiu public matur. Un spaţiu în care diversitatea opiniilor, contestarea de către unii a propunerilor altora denotă normalitate. În România toţi visăm la normalitate. Dar sentimentul dominant este cel al crizei, sîntem convinşi că trăim vremuri de o nemernicie fără precedent, şi de aici disperarea. Pentru români, Uniunea Europeană este în primul rînd o speranţă, este simbolul unei lumi prospere şi stabile, imaginea traiului îmbelşugat pe care şi-l doresc cu toţii. Ce mirat trebuie să fi rămas Romano Prodi, şef al Comisiei, cea mai contestată instituţie a Uniunii Europene, învăţat cu criticile şi cu bătălia pe care trebuie să o ducă pentru a-şi convinge concetăţenii, de consensul general pe care românii îl manifestă. Deşi îmbucurător pentru un euro-optimist ce sînt, acum consensul nu arată normalitate, ci disperare. Este o proiectare a neputinţei pe care ne-o percepem: convinşi că nu putem cu propriile puteri, aşteptăm miracolul din exterior.