Percepţia exclusivă a talentului ca o formă privilegiată a existenţei individuale în grupul social, ca un permanent exerciţiu de rememorare a unei demiurgii voalate, este deopotrivă reducţionistă şi falsă. În primul rînd, pentru că nu orice tip de talent, orice înzestrare excepţională şi orice capacitate de exprimare ieşită din comun au un impact public direct, sînt capabile să seducă grupuri mari şi sînt în măsură să provoace evidente modificări de înţelegere şi de comportament. Uriaşe talente ştiinţifice şi genii tehnice, chiar dacă, pe termen lung, au schimbat cursul istoriei şi au resemnificat ideea de om, de viaţă şi de univers, în plan imediat nu au avut nici o influenţă, iar capacitatea lor de a manipula conştiinţe şi acţiuni a fost şi ea nulă. Privilegiate din acest punct de vedere, al impactului nemijlocit, sînt marile talente umaniste, prezenţele creatoare care se adresează predilect sensibilităţii, excită conştiinţele şi oferă modele de lectură a realului atît de pregnante încît ele sînt acceptate subit ca forme "obiective", ca existenţe apriorice în străfundurile individuale sau în obscurul suflet colectiv. Teologi, politicieni, scriitori, artişti, istorici şi tot felul de actori sociali neîncadrabili, charismatici uneori ca personaje, dar de cele mai multe ori cu o imensă charismă a mesajului, sînt cei care creează marile rupturi în imediat, care modelează (ori tulbură) conştiinţe, care declanşează crize sau orientează comportamente. Ce conţinut moral are această imensă putere a talentului, cîtă luciditate, cîtă iubire sau cît cinism îi slujesc acestuia drept motivaţie, este o altă problemă. Adică adevărata problemă. De la Gabriel Garcia Márquez, de pildă, în consecinţa autorităţii sale, dar fără ca marele scriitor să aibă vreo implicaţie, se revendică, în Columbia, o facţiune armată. Mult mai aproape de noi, Eugen Barbu şi-a pus talentul în servi