Nicolae MANOLESCU Eminescu şi Constantinescu

Nu mi se pare cu totul întîmplător faptul că mulţi dintre contestatarii lui Emil Constantinescu se numără printre detractorii lui Mihai Eminescu. Ireverenţiozitatea juvenilă pare a fi, deseori, o formă de alergie la valoarea autentică. M-am pronunţat altădată cu vinovată simpatie în favoarea unei abordări dezinhibate şi debutonate a marilor clasici, în speţă a Poetului Naţional. Văd acum că m-am înşelat şi nu ezit să o mărturisesc. Sub aparenţele jucăuşe ale gratuităţii, un ochi critic exersat ar fi putut întrezări confuzia de valori şi mixajul otrăvit între esenţial şi neesenţial. Tinerii dilematici care l-au luat pe Eminescu peste picior şi i-au ridiculizat statuia nudă ar fi trebuit mai întîi să-şi construiască răbdători propria operă, să-şi toarne sensibilitatea în forme ideale, înainte de a protesta că poezia de dragoste a Poetului nu le mai spune nimic. Nemulţumiţi de tradiţie, ei vor s-o înlocuiască cu o neputincioasă ironie. Ei uită că ironia nu face decît să distrugă, iar viitorul României nu se poate construi decît sub semnul celei mai aspre şi mai responsabile seriozităţi. Mutatis mutandis, contestaţia culturală se regăseşte în fronda politică. Cei care subminează autoritatea literară, nu ezită s-o batjocorească pe cea statală. Ca om care m-am socotit la un moment dat demn de cea mai înaltă învestitură, am urmărit cu spirit critic şi cu obiectivitate prestaţia preşedintelui Constantinescu. Mă simt dator să recunosc public că-i admir graţia cu care răspunde la provocări, demnitatea cu care ignoră criticile - nedrepte, aproape toate - şi abnegaţia cu care, aşa-zicînd, întoarce, la orice palmă, şi obrazul celălalt. Ca mulţi alţi oameni politici de anvergură, Emil Constantinescu nu are statul pe care statura sa l-ar merita. Să fie de mirare că tocmai aceia care se arată dubios de interesaţi de pici