- convorbire cu Cristian MANDEAL, directorul Filarmonicii "George Enescu" - Descoperim, uneori, în sala de concert, persoane din public care urmăresc audiţia cu partitura în mînă. Puţini dintre aceştia sînt cronicari muzicali sau instrumentişti atenţi să verifice, eventual, performanţa colegilor de breaslă aflaţi în acel moment pe scenă. În prima clipă, sîntem tentaţi să-i privim pe acei melomani cu o neascunsă invidie: a putea să controlezi, în cunoştinţă de cauză, fidelitatea interpretării, nu e ceva la îndemîna oricui; urmărind partitura, ei primesc, probabil, altfel în auz ceea ce se transmite de pe podium, cu un plus de sensibilitate şi rafinament. Să fie chiar aşa? Ar putea rămîne totuşi o nelămurire: ce ascultăm cînd sîntem într-o sală de concert? Corectitudinea absolută a partiturii? Performanţele individuale ale interpreţilor? Viziunea dirijorului? Propria noastră receptare a lucrării? Întrebări naive, desigur; şi totuşi, de ce o piesă muzicală nu ne sună la fel sub bagheta lui Karajan sau a lui Celibidache, deşi partitura e aceeaşi, iar orchestra ne este de mult cunoscută şi ambele interpretări sînt formidabile?

De la materie sonoră la spirit sonor Stimate domnule Cristian Mandeal, poate că în nici un alt domeniu al artei "talentul care manipulează" nu apare mai la vedere ca în cazul unui şef de orchestră. Cînd ţii în mînă un ansamblu, cît te supui lui şi cît se supune acesta voinţei conducătorului său? Cum se ajunge la dreapta cumpănă? În elementele ei manifeste, acceptate de toată lumea, profesia de dirijor poate fi privită, la rigoare ca un fel de manipulare. Aici intrăm într-un domeniu care se cheamă conflictul potenţial dintre dirijor şi orchestră. El a existat dintotdeauna, din momentul în care s-a născut dirijorul, în paralel şi în acelaşi timp în opoziţie cu orchestra. De ce în opoziţie? Ar fi multe de spus despre asta: de ce şi în opozi