Coborîrea de pe soclu a statuii lui Kohl, maiestuosul "cancelar al unificării" are pentru partidul său, Uniunea Creştin-Democrată, o consecinţă directă: rivalii săi politici, social-democraţii lui Schröder, pînă mai ieri într-un declin ce părea ireversibil, au căpătat un suflu nou. În politică se cîştigă şi pe greşeala adversarului. După ce a admis că s-au primit la casieria partidului, din partea unor oameni de afaceri, contribuţii băneşti netrecute în registre, Kohl refuză să dezvăluie numele donatorilor, ca să nu-şi calce cuvîntul de onoare, promisiunea făcută de a păstra secretul tranzacţiilor. Trebuie menţionat că în Germania sistemul asigură o remuneraţie mai mult decît convenabilă aleşilor poporului, chiar şi după ce se retrag din viaţa publică; partidele sînt finanţate, fireşte, din fondurile militanţilor, dar şi din bugetul statului, care dă anual, tuturor partidelor, suma de 245 milioane de mărci. Deşi nimeni nu-l acuză pe fostul cancelar că ar fi profitat personal de pe urma unor manevre ilicite, revista The Economist din 8 ianuarie constată că onoarea oricum a fost pierdută, cînd creştin-democraţii au acceptat operaţii financiare, încălcînd o lege chiar de ei concepută şi promulgată. "Onoarea lui Kohl nu poate fi deasupra legii", conchide săptămînalul britanic. Încercarea de a transforma acest conflict într-o afacere de stat, în numele unor interese superioare, evident secrete, ale naţiunii, cînd politicianul are dreptul să calce legea pe care nu doar o predică, ci o şi impune cetăţenilor reprezentaţi de el, ţine de "sindromul războiului rece", crede Alexandre Adler de la Courrier International: "Înainte, omul politic se comporta ca un conducător de război: lua bani de la patronat ca să combată comunismul - şi acesta accepta - ca să furnizeze arme militanţilor, în cazuri extreme lansa atacuri fulgerătoare împotriva adversarului considerat duşman, ş