V-aţi gîndit vreodată la deosebirea dintre cineva care scrie şi cineva care vorbeşte de unul singur? Nu e o diferenţă prea mare. Doar că acela care scrie îşi închipuie a se adresa, într-un mod care presupune un decalaj în timp, cuiva. Însă el este la fel de liber ca şi cel ce vorbeşte de unul singur, în sensul că nu are de-a face cu prezenţa altcuiva care să-l contrazică şi că poate reveni în orice clipă asupra spuselor sale. Altminteri, e la fel de vrednic de milă ca şi cel ce vorbeşte de unul singur, în măsura în care publicul, cititorii în general (un editor sau un redactor-şef sînt cu totul altceva) nu cer nimic de la el. Cioran spunea că a scris prea mult, că marii scriitori au scris prea mult, pînă şi Shakespeare... Cît despre ceilalţi...
Întîia manipulare la care recurge cel care scrie este, aşadar, aceea de a-i impune celui care îl va citi ideea că are să-i spună ceva. A doua, că acel ceva este un lucru important. A treia, că acel ceva nu a mai fost spus înaintea lui şi nu va mai putea fi spus fără a se spune că el e acela care l-a spus. Celelalte manipulări sînt neînsemnate în raport cu cele înşirate mai sus ori nu fac altceva decît să le ilustreze, să le însoţească ori să le întărească.
Am să iau un exemplu cunoscut. Să zicem Discursul asupra metodei al lui Descartes. Iau acest exemplu întrucît se ştie că Descartes nu avea pe nimeni prin preajmă, în odaia lui încălzită de o sobă încinsă, atunci cînd şi-a conceput faimosul Discurs, asemeni cuiva care vorbeşte de unul singur. Iar Discursul său constă în a face tabula rasa din toate celelalte, pornind de la o constatare: eu gîndesc, deci exist. Ca să verific ce am spus mai sus, mă voi mulţumi să mă întreb, şi să te întreb pe tine, cititorule, ce înseamnă acest "eu". Mai întîi, e un fel de a vorbi. Căci dacă Descartes ar fi singurul care să gîndească, demonstraţia lui n-ar cîntări mare lucru. A
