Şi dacă n-am interpretat just prezicerile clarvăzătorului din Dămăroaia? Dacă cele două decenii de "învăţat democraţia" nu cad în sarcina majorităţii tăcute, ci a celor puţini şi gălăgioşi; cei care au acces la instrucţie, la emancipare socială şi la căile de comunicare; cei care îşi spun (fără să conştientizeze prea bine noţiunea) "intelectuali"? Evident, aceasta e o exagerare de tip reacţionar; dar cel ce o face îşi propune, ca şi altă dată în aceste pagini, să işte dilema desluşitoare cu care cititorii lor s-au deprins; în căutarea acelui scurt-circuit al raţiunii după care tînjesc minţile vivace. Acestor firi reflexive le va fi uşor să deducă (dacă nu cumva o ştiu deja) că autorul nu-şi propune decît să contrabalanseze o prejudecată socială; că adevărul e de căutat undeva, la mijloc. Aşadar - reformulare: aşa cum le este greu românilor simpli să se deprindă cu noile instituţii democratice, la fel de greu le este intelectualilor să le explice şi (cînd sînt abilitaţi) să le aplice. Expunînd o atare ipoteză a raportului etico-social dintre populaţie şi elite, se pot destul de lesne analiza carenţele de comunicare cu publicul ale slujbaşilor statali, evidente în falia (specifică deja sistemului politic românesc) dintre voinţa populară şi aplicarea anumitor politici contrare acesteia, în absenţa unei justificări publice pertinente. Această indiferenţă superioară "a baştanului" va rezulta ca o particularizare a atitudinii sfidătoare, tipice parvenitului social şi intelectual. Nu intră în discuţie aici principiul justeţii deciziei politice. E vorba de o instituţie democratică, asemenea reprezentării parlamentare, dar ceva mai subtilă, dat fiind că nu e o instituţie a statului, ci a societăţii civile: comunicarea politică. Aceasta fiinţează şi funcţionează alături de instituţia reprezentativă a Parlamentului, amîndouă fiind, în societăţile moderne, concretizări co