Dacă "demitizarea lui Eminescu" nu e decît o inepţie, utilă deopotrivă celor care o cultivă şi celor care o combat, oficializarea şi instituţionalizarea lui astăzi şi acum nu fac decît să prelungească, şi încă sub degradata formă de ticuri senile, delirantele ceremonii aniversative din vremea ultimei dictaturi. Cînd, totuşi! (sper că nu sînt ultimul care îşi aminteşte), Eminescu nu era doar colonizat de activişti şi propagandişti habotnici din datorie, zeloşi în a i-l alătura pe Ceauşescu întru genialitate şi nemurire, ci şi un fel de simbolic scut împotriva acestora. Fie şi măcar pentru că de două ori pe an, în ianuarie şi în iunie, pe prima pagină a României literare se publica, şi nu fără mari, epice lupte cu "forurile", fotografia lui şi nu a tovarăşului. Dar, după, un deceniu după, la ce bun? Şi, mai ales, de ce? Este adevărat că, incontestabil element de noutate, manifestările de acum au fost, în destule locuri, parazitate şi de oamenii Bisericii, poate de bună credinţă, dar la fel de nelalocul lor precum este şi Teoctist în Academia Română. Cu Biserica, Eminescu nu are nimic în comun, aşa cum nu are nici cu Statul,

nici cu Academia, nici cu Parlamentul. Silnică, anexarea în continuare a lui Eminescu de către oficiali şi oficialităţi nu e decît un act impur de vampirism. Ar trebui, poate, scrisă cîndva lunga istorie a deposedării lui Eminescu de Eminescu, a prefacerii lui într-o cochilie vidă, în care au fost proiectate în timp cele mai sordide conţinuturi, de la naţionalismul antisemit de la începutul veacului la sumbrele mesianisme legionare şi de aici la cele două simulacre comuniste, al anilor '50 şi al epocii comunismului naţional, cînd i se atribuise pînă şi incredibila funcţie de Marx autohton, "de-al nostru, din Carpaţi". Fiindcă veritabila discreditare a lui Eminescu - dacă el poate fi, într-adevăr, discreditat - este în primul rînd "opera