Un artist nefamilist al generaţiei '70 m-a întrebat odată, în contextul unui bavardaj fără pretenţii, ce cred eu că s-ar fi întîmplat dacă, în loc să moară sublim din amor unul pentru altul, Romeo şi Julieta s-ar fi sincronizat mai bine în executarea trucului cu otrava şi, ulterior, s-ar fi căsătorit. N-ar fi fost asta o mare ratare? Nu şi-ar fi pierdut opera întreaga ei valoare tragică? Am mari îndoieli în această privinţă. Admit cel mult că povestea şi-ar fi pierdut o parte din valoarea comercială pe care trebuie că a avut-o la vremea ei. Nu am însă nici o rezervă în a mi-l imagina pe Romeo, cîţiva ani mai tîrziu, ceva mai împlinit la trup, dar încă şarmant, stînd la o masă şi repartizînd bugetul. O mare parte din bani se va duce pe daraverile casei (Julieta îşi doreşte grand train de maison şi ştie să o ceară atît de convingător), servitori, rădvan cu roţi aurite, trei bucătărese, şi mai e şi doica, tot mai senilă, dar aici nu e nimic de făcut, trebuie ţinută pe lîngă casă pînă cînd o să moară. Nu poţi să arunci în stradă un om care ţi-a făcut bine odată. Două sute, ba nu, o sută cincizeci de florini vor merge către artele frumoase şi practicanţii lor - Romeo a rămas în fond un suflet delicat şi, chiar dacă nu-i mai vine la îndemînă să compună sonete el însuşi, cum făcea pe vremea cînd o vizita pe Julieta sub balcon, tot se mai bucură cînd le citeşte. Muzica îi deşteaptă şi ea o plăcută tulburare a simţurilor şi, cînd aude lăute ciupite sau viele cu bîzîit nazal, vede prin faţa ochilor tot felul de flash-uri: un bal mascat, un costum de pelerin, o mînă de dimensiuni mici cu încheietura strînsă în tafta, pe care se apleacă să o sărute. În nări simte mirosul de mosc al acelei mîini. O sută cincizeci de florini sînt prea îndeajuns.

De două secole încoace, mitologia romantică spune aşa: un artist autentic nu poate fi familist. Între aceste două instituţii