Comunismul n-a produs numai omul de tip nou, ci şi familia de acest tip. Nu spun asta pentru că aş fi un apărător al tranziţiei şi al coşmarurilor ei, care tind să desfigureze şi libertatea şi democraţia. Dar multe dintre nefericirile ascunse, dramele sau tragediile prin care trece familia de azi au început cu mult înainte de 1989. Acum cîţiva ani vorbeam de două sau de trei ori pe săptămînă de la un post de televiziune cu oameni care doreau să se descarce "în direct" de necazurile lor şi aşteptau un sfat. În mare parte, aceste necazuri păreau provocate de viaţa de familie. Unele erau chiar opera familiei, dar ca să pot înţelege despre ce era vorba, împreună cu un psiholog făceam un fel de interogatoriu celor care telefonau. Asta în vreme ce sunau, aşteptîndu-şi rîndul între două şi trei sute de persoane. În treacăt fie spus, atunci cînd a fost inventată la noi, emisiunea îmi făcea rău. Ca telespectator noctambul o ocoleam, indiferent cît de tîmpite ar fi fost emisiunile posturilor t.v. concurente. Mi se părea că sînt martor la un spectacol al suferinţei, ceea ce mă făcea să mă simt vinovat şi neputincios. Cînd am fost întrebat dacă aş vrea să moderez această emisiune de cîteva ori pe săptămînă, am acceptat imediat. Mi se părea cu totul altceva decît să trag cu ochiul pe gaura cheii la suferinţele celor din jur. Într-o noapte, o doamnă cu studii universitare a sunat pentru a întreba cum se poate împăca totuşi cu fostul ei soţ, la mai mulţi ani după ce divorţaseră. Amîndoi aveau aproape cincizeci de ani, nu se recăsătoriseră şi ea era sigură că el ar fi acceptat să se împace, dacă s-ar fi putut reîntîlni. Se despărţiseră după '90, adică în urma liberalizării divorţurilor. Ce se întîmplase, totuşi, de ajunseseră să se despartă? Înainte de '89, cu destul de mulţi ani, el - funcţie de conducere într-o întreprindere cu mai multe sute de oameni şi o amantă printre a