Familia şi familiarii Probabil că o familie care te face să te simţi nefericit, prizonier şi străin e tot ce poate fi mai rău pe lume pentru oricine. Pentru scriitor (ca scriitor) poate fi fatal, libertatea fiind chiar motorul literaturii lui. Şi dacă te poate lăsa rece faptul că nu eşti înţeles şi susţinut de alţii, dacă poţi să întorci spatele neprietenilor, îmi imaginez că trebuie să fie cumplit ca distrugătorii tăi să fie chiar cei legaţi de tine, să trebuiască să-i suporţi veşnic sau să te scuturi de ei. "Am fost înşelat de ei şi totuşi nu pot, dacă nu vreau să înnebunesc cu totul, să mă revolt împotriva legilor firii", spunea undeva Kafka. Trebuie să fie la fel de sinistru să trăieşti lîngă indiferenţa şi neîncrederea lor, ca şi, îmi imaginez, îmbălsămat în adulare, ca un mort viu (mă gîndesc la soţiile vorbind despre soţii lor ca despre "maestrul", la copiii imbecilizaţi de presiunea imaginii parentale, ajungînd un fel de umbre parazite ale umbrei ilustrului părinte, pierzîndu-şi bunul-simţ al propriei, separatei individualităţi). N-am simţit niciodată ceea ce trebuie să fi simţit Hemingway faţă de părinţii săi care, în copilărie, îl loveau cu peria de cap (mama), cu o curea de ascuţit briciul (tatăl) şi îl spălau pe gură dacă, de pildă, era prins minţind. De minţit am minţit şi eu! "Bate-ţi mama cît e tînără", spuneau suprarealiştii. Pentru mama am avut totdeauna o atitudine de protecţie, de parcă ea ar fi fost copilul meu (copil bun). Nu-mi amintesc să fi avut ieşiri tiranice, dominatoare. Nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată urît sau să mă fi bătut vreunul dintre părinţi. Am înţeles doar din cărţi ceea ce Freud a numit "complexul Oedip" (chiar dacă el zicea că fiecare din noi sîntem o "mlădiţă din Oedip") sau ce descrie Jung ca fiind "complexul Electra". Ai mei au fost oameni cu bun-simţ. Nu s-au lăsat impresionaţi de pornirile mele artistice (muz