Un nou universalism S-a vorbit enorm, în lumea catolică, despre Anul 2000. Catolicii au simţul public al istoriei şi acest simţ îi împinge, de la Contrareformă înainte, către un soi de triumfalism temporal: o mistică a scadenţelor. Timpul este privit ca arenă unde se încrucişează binele şi răul, adevărul şi minciuna, sfinţenia şi compromisul, martiriul şi apostazia. El apare ca un poligon de încercare a virtuţilor şi ca loc al construcţiei ecleziale. Durata se măsoară prin succesele evanghelizării, prin forţa coagulantă a Bisericii, prin umanizarea treptată a satului planetar. Toate aceste aşteptări misionare, obiective caritative şi campanii etice îl au în centru pe Iisus Hristos, Principe al Păcii, dar şi pe Vicarul Său, Episcopul Romei. Fireşte că imaginile pe care mizează magisteriul catolic sînt operatori ideali. Există însă, dincoace de ele, o birocraţie sacrală care elaborează - cu un realism conţinut - strategia mediatică şi juridică a unei politici oficiale. Biserica Romano-Catolică (BRC) este în acelaşi timp adevăr revelat, comunitate apostolică, adunare eucharistică şi subiect de drept internaţional. Altarul se prelungeşte în forum, declaraţiile transpun logica unei expansiuni prudente, clerul apare ca ferment al celor mai avansate proiecte de societate. Mi se pare deosebit de interesantă abilitatea de care a dat dovadă BRC în ultimele două secole. Opozanţii creştinismului - sau doar disidenţii săi de stînga - au făcut revoluţiile. În epoca restaurărilor (structurată, grosso modo, în jurul Congresului de la Viena) ierarhia catolică a mizat pe principiul legitimităţii monarhice. Puterea politică şi cea spirituală puneau astfel bazele unei alianţe reacţionare, anti-moderne. Un secol mai tîrziu, în perioada Tratatului de la Versailles, ea a preluat din mers principiul naţionalităţilor, luînd act de decesul vechii ordini. În faţa unor ierarhii naţionale