Merită, cred, să ne oprim puţin asupra reflexelor lingvistice ale unei realităţi contemporane despre care se vorbeşte destul de des: cîinii fără stăpîn sînt, cel puţin în marile oraşe, mai ales în Bucureşti, o experienţă cotidiană şi un subiect de discuţii aprinse, ba chiar de dezbateri publice, interpelări politice şi programe electorale. Dincolo de retorica declanşată de o atitudine favorabilă sau defavorabilă fenomenului, dincolo de alegerile lexicale care reflectă implicarea afectivă a vorbitorului (căţeluşi vs. haite), nu sînt lipsite de interes cîteva formule de desemnare deja impuse. Desemnarea standard, tradiţională, e reprezentată de sintagma cîini vagabonzi; de mai multă vreme s-a răspîndit însă şi o creaţie lexicală familiară şi glumeaţă - maidanez - care a pătruns deja în dicţionare (v. Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, 1997). Format de la maidan cu sufixul -ez, derivatul produce un efect umoristic prin parodierea unor nume de rase, în primul rînd pechinez (femininul maidaneză e specializat pentru pisici, amintind de birmaneză, siameză etc.; maidanez poate fi, în plus, comparat cu alt cuvînt colocvial-argotic, străinez, format din străin cu sufixul de identificare etnică -ez). Termenul maidanez, realizînd "înnobilarea" comică a cîinelui care trăieşte pe maidan prin instituirea lexicală a unei pseudo-rase, a căpătat şi funcţie denominativă curentă, cu avantajul, desigur, de a oferi un singur cuvînt pentru desemnarea a ceea ce era descris mai înainte cu ajutorul unor sintagme: "un maidanez ce ne lătra cu patos" ("Evenimentul zilei" = EZ, 2245, 1999, 12). într-un text jurnalistic, în care se observă pasiunea pentru variaţia sinonimică, obiectul prezentării e identificat prin termeni generici, sintagme descriptive, elipse lexicalizate, substantive colective: "zeci de mii de cîini vagabondează", "muşcăturile patrupedelor",