În cei şaptesprezece ani şi jumătate, cuprinşi între debutul din Familia (1866) şi ultima creaţie poetică din Convorbiri literare (1883), Mihai Eminescu a scris foarte mult şi a publicat puţin. Zeci de variante ale poeziilor, dintre care unele apărute în Convorbiri literare, sute de însemnări, note şi cronici pe marginea cărţilor citite, traduceri din limba germană, proiecte de poeme dramatice încă nedefinitivate, un roman neterminat Geniu pustiu, articole redactate, dar netrimise unor ziare, ca, de exemplu, articolul Naţionalii şi cosmopoliţii şi alte manuscrise, au fost aşezate de poet într-o ladă: "Tot scrisul lui, de cînd scria, era păstrat acolo, mărturiseşte filologul-editor Petru Creţia, de la poezia cea mai pură pînă la consemnarea celor mai zilnice nevoi omeneşti, toată izbînda verbului şi risipa unor zile şi ani ca ai lui".1)

Despre lada cu manuscrise ne relatează însuşi poetul într-o scrisoare expediată din Viena la Iaşi, lui Iacob Negruzzi, redactorul răspunzător al Convorbirilor literare. La 16 mai 1871 Eminescu îi scrie lui Negruzzi: "Eu nu vă trimit acuma decît nişte nimicuri neînsemnate (Înger de pază şi Noaptea), căci de-a corige şi de a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebuie şi timp şi dispoziţiune. Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele nu vă jenaţi defel şi aruncaţi-le în foc". Referindu-se, în continuare, la versiunea a doua a poemului Andrei Mureşanu, poetul adaugă: "Dacă titlul nu vă răpeşte a priori gustul de a arunca o privire în acest tablou, apoi l-oi trimite c-o ocaziune viitoare, de veţi crede că obiectul său nu-l exclude dinainte de la critică şi publicare. Dacă n-ar fi să fie, atunci va sta unde a stat şi pîn-acuma - în fundul lăzii mele".2)

Revenit în ţară, după studii la Viena şi Berlin, Eminescu ocupă postul de director al Bibliotecii Universitare din Iaşi, este numit apoi de Maiorescu