In studiul Termenul şi conceptul de critică literară1 de René Wellek evoluţia termenului critică este tratată ca un "capitol de semantică istorică". Este urmărită devenirea termenului şi a disciplinei pe care o desemnează de la kritikós, folosit de pe la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. în cultura greacă, pînă în epoca actuală. Impunerea criticii în diferitele literaturi europene a cunoscut aspecte caracteristice, determinate de cultura în care termenul (şi, evident, practica pe care o denumeşte) se impunea. Nu voi reface aici traseul pe care îl parcurge studiul lui René Wellek. Aş da totuşi măcar un exemplu, pentru a vedea cum se răsfrîng particularităţile mediului cultural asupra criticii. În Germania, critică desemnează mult timp exclusiv acele genuri ale comentariului literar considerate "inferioare" - recenzia, cronica literară, într-un cuvânt critica literară curentă, din punct de vedere academic formă de publicistică prea puţin meritorie. Motivul acestei restrângeri semantice? Dominaţia filozofiei hegeliene. Prestigiul acestei filozofii are drept consecinţă, în secolul al XIX-lea, o ierarhizare strictă a ştiinţelor spiritului. în domeniul artei, disciplina care se bucură de consideraţie este estetica, nu critica, aceasta din urmă fiind expediată printre formele gazetăriei.

Lucrurile nu se schimbă prea mult după eliberarea spiritului culturii germane de sub tutela hegelianismului: ştiinţa literaturii preia locul şi prestigiul esteticii - critica fiind văzută, mai departe, ca o activitate puţin importantă. Stiinţa literaturii se impunea nu datorită noutăţii (preocupări pentru elaborarea unei ştiinţe a literaturii existând, în acel moment chiar, şi în alte ţări, în Franţa, de pildă), ci caracteristicilor mediului cultural german.

în sfârşit, accepţiile curente ale termenul critică nu sunt adoptate în Germania decât după fixarea lor definiti