În 1936, Walter Benjamin pronunţa, într-un elegiac eseu cu aproape neaşteptate revelaţii teoretice, dispariţia epicului ca povestire, punînd-o pe seama înfloririi romanului în vîrsta modernităţii literare. Povestitorul, declara Benjamin cu tristă resemnare, aparţine unor alte vremuri, mai calme şi mai răbdătoare, mai încrezătoare într-un suflu universal de umanitate care ne leagă pe toţi atunci cînd cădem sub vraja unei poveşti bine spuse. Din familia Şeherazadei, a maeştrilor epicului, fac parte marinarii şi bătrînii, cei care au cunoscut departele sub dubla sa formă, temporală sau spaţială. Înţelepciunea lor nu poate fi pusă la îndoială, dar paradoxul ei constă în faptul că trece neobservată. O poveste bine spusă te face să uiţi că asculţi poveşti, răpindu-te cu desăvîrşite, într-atît încît firul ei epic se infiltrează cumva în firul propriei tale vieţi.

Reflecţiile lui Benjamin, convingătoare prin forţa imbatabilului patos al autorului lor, mi-au venit în minte, contaminîndu-mă de melancolia lor, pe cînd citeam, pregătită pentru un regal literar, povestirile adunate de Michel Tournier în volumul tradus în româneşte sub titlul Piticul roşu. Simplu ar fi să recunosc că am fost dezamăgită de carte, că aşteptările mi-au fost înşelate, că m-a obosit previzibilul simbolism alternat cu sclipiri de geniu ratate în enervante şi plictisitoare reflexe didactice. Un Tournier parodiindu-se, parcă, pe sine, dărîmînd sistematic mici bijuterii, ratînd infailibil, banalizînd idei superbe, complicînd inutil intrigi perfecte în simplitatea lor. Însă o astfel de abordare nu ar fi decît parţial corectă, şi probabil ineficientă. Într-un fel, Piticul roşu e un caz interesant tocmai prin tot ceea ce nu este reuşit în el. Povestirile în sine sînt relativ agreabile, mai ales unele dintre ele. Poate că multe ar fi putut constitui izvorul unui roman de mare clasă, iar unele dint