În urmă cu vreun an am avut ocazia să vizionez, în sala de proiecţii din Jilava a Arhivei Naţionale de Filme, mai multe filme despre poetul naţional al românilor, ori inspirate de opera acestuia. Ceea ce înseamnă 5-6 pelicule, în majoritatea lor documentare.

Prima dintre ele în ordine cronologică poartă titlul Blanca şi este rodul unei colaborări între Mihai Iacob şi Constantin Neagu, din anul 1955. O feerie în alb-negru, nu rău realizată narativ (convenţionalitate inocentă, la vedere), dar la care impresionează mai mult aspectele metafilmice decât filmul în sine. Mijloacele tehnice de pildă, marcate de ingeniozitatea artizanală a începuturilor (deşi nu ne mai aflăm chiar în epoca de pionierat a celei de-a şaptea arte - dar încă în perioada celei de-a doua sau de-a treia dictaturi din România), care alătură interioare filmate şi splendide imagini de ansamblu cu Castelul Bran, copiate de pe ilustrate vechi. Iluzia funcţionează totuşi, căci trebuie să mă hotărăsc, incomodat şi de calitatea slabă a imaginii, despre ce grad de realitate este vorba. De ce am însă sentimentul că fascinaţia lumii de pe ecran creşte atunci când scâncetele tehnicii fac percepţia vizuală întrucâtva mai obscură, că alunecarea în fantasmă se accelerează cu un sonor nu suficient de bine "lipit" de imagine (venind parcă dintr-o altă spaţialitate) şi cu lipsa detaliilor nete pe care le aduce culoarea şi acurateţea aparatului modern?

O a doua impresie puternică o provoacă întâlnirea cu actori români de prim rang la o vârstă pe care, de regulă, nu îi prea vezi trăind-o pe ecran - figuri aşadar mai greu de recunoscut : Amza Pellea (24 de ani), Silvia Popovici (22 de ani), Draga Olteanu (22), Iurie Darie (26).

Manuscrise eminesciene de Alexandru Sîrbu (1974) se derulează în sensul unei preocupări mai largi a regizorului pentru studiile grafologice (el va mai semna, cumva pe a