"Trăieşte cititorul un complex de inferioritate din cauză că literatura e o nesfârşită aluzie culturală? Ce-i oferă scriitorul lui, cititorului, viaţă sau cultură? se întreba regretatul Radu G. Ţeposu în tentativa reuşită de a defini "Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă". Viaţă, vom răspunde citind Plaja nudiştilor (Ed. ALLFA, 1999, 323 p.), o antologie cu "cele mai bune povestiri 1998", alcătuită de infatigabilul critic şi operator cultural Dan-Silviu Boerescu. Cei 21 de autori vin din anii '80, cu excepţia lui Mircea Horia Simionescu (n. 1928), ce face figură de patriarh al postmodernităţii la români. Nu există, deci, o linie de demarcaţie fermă, ci mai degrabă una de subtilă contiguitate. Mai puţin ispitită de orgoliul textualităţii şi al livrescului de tip épatons le bourgeois, epica "nudiştilor" nu este una inocentă; nutrimentul cultural supravieţuieşte ca ingredient, motivaţie în urzeala epică, în adâncirea enigmei ş.a.m.d. Oricum primează autenticitatea vieţii, a mimesis-ului, a limbajului curent. În sensul democratizării mesajului spre cititor şi al liberalizării expresiei până la jargonul de "cartier", suprasexuat, la insertul publicitar sau citatul în limbi străine ca tic verbal, reflex al comunicării fără frontiere, consumist sau mass-media. O nevoie aproape comercială de a coborî din bibliotecă spre a lua taurul de coarne chiar în arena realului exploziv moderează ispita literalităţii pure, a ficţiunii ca produs exclusiv al inteligenţei artistice. Cruzimea ca viziune şi limbaj de ghettou şi sictir, cultivată de Radu Aldulescu ridică promiscuitatea şi grotescul la rang de coşmar urban. Viaţa devine o capcană letală. Petre Barbu denunţă un caz de întunecare a minţii din senin. Mecanismele convieţuirii ţin deja de psihopatologia vieţii cotidiene. Spaima personajelor se face halucinaţie. Prin implozie sau explozie ea d