"Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe ei".

Cel puţin o vreme, cum e şi normal cînd vorbim de o operă literară, poezia lui Eminescu a fost privită ca un scop în sine: de către cititori, de către studioşi, de către poeţii înşişi. Cei dintîi adulatori ai lui Eminescu fiind poeţii, ei au început prin a-i imita temele şi sonurile, dînd naştere acelui "curent eminescian" de care vorbea Ibrăileanu, şi în care se cuprind nu numai atîţia autori modeşti, de la răscrucea secolelor, dar Arghezi sau Bacovia, într-o parte a liricii lor. Chiar şi aşa, poezia eminesciană a reprezentat pentru toţi aceştia ţelul admiraţiei sau al studiului critic. E de remarcat faptul că, odată cu descoperirea publicisticii, în primii ani ai secolului nostru, în plină mişcare sămănătoristă şi naţionalistă, se produce o deplasare suspectă a interesului public de la geniul literar al lui Eminescu la utilitatea unora din ideile sale politice. începutul îl face A.C. Cuza în Operele complete, din 1914, cînd scoate din articolele din Timpul argumente pentru militantismul său naţionalist. Şi cu ce patimă! S-au citit cu adevărat ori nu articolele cu pricina în epoca apariţiei lor, nu avem cum şti. Dar e sigur că ele au fost revendicate pentru "actualitatea" lor în toată perioada interbelică, apoi, cu explicabilă surdină, după 1971, şi, din nou fără rezerve, de către naţionaliştii de toate speţele, de la cuzişti şi legionari la protocronişti şi, în fine, la extremiştii de azi. Aşa devine proza politică eminesciană mijloc de propagandă şi de polemică în diferitele etape ale bătăliei dintre tradiţionalişti şi modernişti, dintre autohtonişti şi occidentalişti, dintre adepţii statului naţional (în variantele sale) şi adepţii democraţiei

liberale.

Dacă publicistica face începutul, poezia îi urmează. în două feluri. Mai întîi, prin acea parte a ei (Doina, de exem