Constantin Rădulescu (mai tîrziu adăugîndu-şi particula Motru) a făcut parte din gruparea de studenţi pe care Titu Maiorescu, redevenit profesor, la Bucureşti, în 1884, şi i-a selectat pentru a le încredinţa conducerea Convorbirilor literare şi a junimismului în genere. Ceilalţi aleşi au fost S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, M. Dragomirescu, I.Al. Rădulescu (devenit apoi şi Pogoneanu) etc. Tînărul Const. Rădulescu (încă nedevenit şi Motru) şi-a dat, fireşte cu T. Maiorescu, examenul de licenţă exact la 17 iunie 1889 (era într-o sîmbătă), ziua înmormîntării lui Eminescu. De aici, de la examen, profesorul, însoţit de studenţii săi (inclusiv de C. Rădulescu), au plecat, împreună, la solemnitatea înhumării marelui poet, urmînd, cu toţii, pe jos, cortegiul de la Biserica Sf. Gheorghe pînă la cimitirul Bellu. A doua zi, noul absolvent l-a însoţit pe T. Maiorescu în călătoria de vacanţă în străinătate, despărţindu-se, după o perioadă de împreună petrecere, spre Franţa (apoi şi Germania), unde a făcut serioase studii pentru doctorat. După frecventarea laboratorului Wundt, şi-a luat, cu acest vestit profesor german, un strălucit doctorat în psihologie. Dar, întors în ţară, l-a găsit pe T. Maiorescu înstrăinat şi deloc dispus să-l ajute pentru a căpăta o catedră la universitate. A fost cîţiva ani director al nou-înfiinţatei Fundaţii Regele Carol I (viitoarea B.C.U.) şi, apoi tocmai în 1906, cu sprijinul suveranului, a devenit profesor. A făcut o carieră strălucită în învăţămînt şi în ştiinţa românească (evident a fost şi academician, chiar o vreme, preşedintele acestui cel mai înalt for ştiinţific al ţării). Dincolo de psihologia experimentală (pe care continua să o stimuleze şi s-o proteguiască şi în anii războiului, după pensionare), specialitatea în care s-a remarcat, urmînd sugestiile acelei Völkerpsihologie germane, a fost determinarea formulei sufleteşti a românului.