Ucis din ordinul lui Stalin (sub incredibilul pretext, se zice, al unei pseudoceliotomii), faimosul Frunze, roş-gardistul, ajunge nume de oraş. Tot astfel, Kuibîşev şi Gorki, - acesta ultim uzurpînd (nu, evident, din voia-i proprie) numele urbei lui natale, evocator al unei Rusii varege, Nijni-Novgorod. Cît despre Kirov, prezumtivul şalanger al lui Giugaşvili, nu mai puţin de 4 (patru) localităţi aveau să-i poarte, post-mortem, numele, anume: Kirovograd, Kirovabad, Kirovsk şi Kirov (fostă Viatka).
De ce ipocrizia asta, la Stalin (şi, prin el, la grosul tovarăşilor bolşevici)? Un prim răspuns ar fi acesta (şi e la îndemîna fitecui): prin pompa falselor onoruri apoteotice postume, ea reuşeşte să dejoace prezumţia unei morţi suspecte: omor sau suicid impus, fiind, într-astfel, necesară salvării unor aparenţe. (O practică mai toţi tiranii: Hitler, de pildă,-n cazul Rommel.) Ea pare să denote, însă, şi un anume gust, la Stalin, al farsei gratuit-sinistre, al unui pince-sans-rire macabru. Îi este, ea, mereu utilă? Iar dacă nu, care-i e noima cînd se exercită în sine? De ce aseitatea ei? La ce bun, totuşi, mascarada retoponimizării Rusiei, constituindu-se, altminteri, într-un registru cartografic al victimelor staliniene? Indică oare, ea, la Stalin, un neronian cabotinism?
Cît despre eventualitatea unei ipocrizii pioase (ce conteneşte, eo ipso, de a mai fi ipocrizie, fiind un tartuffian omagiu adus virtuţii ultragiate), ea este improbabilă din partea acestui vrednic asasin. El, Stalin, nu-i Plantagenetul care făcuse penitenţă cînd cu uciderea lui Becket, la Canterbury, în altar, de care se simţea culpabil; nu este nici Ivan cel Groaznic, din sumbra pînză a lui Repin, jelindu-şi ţareviciul mort, al cărui ucigaş era; după cum nu e nici chiar Petru cel Mare, ucigaş, şi el, al tînărului Alexei, deplîns de către propriu-i tată la r
