Amenintarea cu prabusirea sistemului energetic national pune din nou in discutie, cu brutalitate, eterna problema a reformei economice In lumea intreaga, companiile de electricitate sint considerate printre cele mai solide si mai profitabile companii ale unei tari. Afirmatia este valabila chiar daca aceste companii sint cu capital majoritar de stat, cum e cazul in multe tari ale Europei, sau privat, in cazul Statelor Unite. La noi, fiecare apropiere a sezonului rece transforma problema stocurilor de carburanti ale CONEL intr-una nationala, pentru a carei rezolvare trebuie neaparat sa intervina Guvernul. Pina cind totul intra in normal, autoritatile locale tremura de frica la gindul ca nu vor putea asigura caldura in orase, iar conducatorii regiilor de termoficare locale inventeaza tot felul de giumbuslucuri pentru a reduce datoriile la intretinere. S-ar zice ca e un fapt cu consecinte pozitive, pentru ca, in felul acesta, se mai recupereaza ceva bani si mai scad datoriile. Doar ca, an de an, situatia se repeta si de fiecare data la paliere mult mai ridicate. Cum in 1999 Guvernul ori nu a vrut, ori nu a putut sa rezolve situatia aprovizionarii cu carburanti a CONEL, cutitul a ajuns la os in mijlocul iernii. Conducatorii a ceea ce se dorea a fi perla coroanei au amenintat, nici mai mult nici mai putin, ca este foarte posibila caderea sistemului energetic national. O situatie insolita si greu de acceptat. Cum s-a ajuns aici? Nimeni nu a facut nimic pentru a iesi din aceasta spirala care ne-a dus intr-o fundatura. Responsabilitatea pentru caderea sistemului energetic ar trebui sa cada atit asupra guvernantilor care nu a facut nimic pentru a taia cordonul ombilical ce leaga prea strins CONEL de zonele tenebroase ale economiei romanesti, dar si in sarcina celor care au condus aceasta companie si care nu au facut mai nimic pentru a o restructura. Evident, cea mai mare parte