Dupa ce fostul presedinte al FIFA, Joao Havelange, a emancipat nationalele din lumea a treia, succesorul sau pare a reusi acelasi lucru si in domeniul cluburilor Dintre multele idei crete care au chinuit mintea elvetianului Sepp Blatter de cind a fost uns presedinte al FIFA, crearea Campionatului Mondial intercluburi a fost printre cele mai criticate. Desi, la o prima vedere, ea pare revolutionara, ideea noii competitii nu a facut decit sa transpuna politica urmarita cu citeva decenii in urma de antecesorul sau, Joao Havelange, in legatura cu "Cupa Mondiala" la fotbalul intercluburi. Brazilianul a militat tot timpul mandatului sau pentru incurajarea sportului cu balonul rotund in tarile din lumea a treia, straduindu-se sa acorde locuri echipelor din Africa, Asia, America de Nord si Oceania in high-life-ul fotbalului mondial. Europa a protestat pe atunci vehement impotriva "democratizarii" marelui festin, dar rezultatele s-au vazut: daca, in 1974, la Mondialele din Germania, reprezentanta Africii, Republica Zair, impinsa la turneul final datorita politicii lui Havelange, a parasit competitia dupa trei meciuri pierdute, in care a infulecat 14 goluri fara sa inscrie nici unul, acum nu mai mira pe nimeni ca acest continent vine cu cinci echipe la Mondiale, toate fiind autentice "buturugi mari" de care trebuie tinut cont. De asemenea, in ultimele decenii, echipele din Asia si CONCACAF (zona nord-centro-americana) produc surprize de proportii pe la competitiile supreme ale regelui fotbal. Asemenea stari sint in beneficiul fotbalului si - daca sportul acesta a ajuns la o universalitate neegalata, meritul principal revine lui Havelange. Nimic mai logic, deci, decit ideea ca acum sa se incerce a se transplanta "revolutia havelangiana" si in domeniul competitiilor intercluburi. Ani de-a rindul, titlul neoficial de "campioana mondiala" a cluburilor a fost acordat invingatoarei