Intr-un imaginar talger al suferintei, fostul detinut politic Traian Popescu a pus mai mult decat poate duce o viata de om: 16 ani de inchisoare, anchete si batai fara numar. Pe celalalt talger, intr-un incredibil echilibru, acelasi Traian Popescu va aseza duios indarjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate si oratorii prezentate dupa "90 pe scenele filarmonice din Bucuresti si Galati, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.
Unul dintre putinii supravietuitori ai reeducarii de la Pitesti - Gherla, aflat in cateva randuri la un pas de moarte si chiar de nebunie, Traian Popescu si-a gasit mantuirea in armonia celesta a sunetelor. Pentru asta a platit cumplit, cu propria sa tinerete. E un pret pe care nu l-a regretat niciodata. Fara suferinta n-ar fi descoperit muzica, iar fara muzica, viata lui ar fi fost lipsita de sens. E cea mai aspra si mai superba razbunare a frumosului asupra mizeriei si bestialitatii umane. E, in definitiv, o mare lectie de optimism si demnitate, pe langa care trecem adeseori indiferenti si cu o amagitoare grija a zilei de maine.
Intre tradatori si sfinti nu e decat un pas
Ne imaginam inchisoarea in fel si chip. Rareori atingem fibra ascunsa a adevarului. In locul viului punem propriile noastre proiectii, mici si scuzabile prejudecati. E ca si cum ti-ai propune sa traiesti foamea, satul fiind. In 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp sa se gandeasca la toate. Aproape nimic nu seamana cu ceea ce ar putea gandi unul sau altul. Puscaria modifica totul: simturi, senzatii, perceptii. Devii atent, mereu la panda. Un mecanism cu resorturile intinse la maximum. Totul se schimba - viata, lumina, durerea. Imaginea despre sine, in primul rand. "Am fost arestat in 1948", isi aminteste Traian Popescu. "Terminasem Politehnica si tocmai trebuia sa-mi sustin ultimele proiecte. Eram tanar si m
