Activitatea bancilor populare este foarte vag reglementata. De aceea ele pot pune in pericol un intreg set de echilibre, de la politica monetara la "pacea sociala". Bancile populare sint un caz tipic de rastalmacire institutionala a unor nevoi altfel obiective. In teorie, ele nu sint altceva decit cooperative de credit. Astfel de cooperative au mai existat in Romania in perioada interbelica, dar atunci utilitatea lor a ramas indoielnica. O cooperativa de credit ar trebui sa fie o asociere - a agricultorilor dintr-o anumita zona, de pilda -, care, in baza unor resurse financiare puse in comun de membri, sa usureze finantarea activitatilor economice ale membrilor, in speranta ca finantarea locala, de catre breasla insasi, este mai ieftina si mai adecvata realitatilor zonei si comertului respectiv. Surplusul financiar al celor care au avut un an agricol bun ar putea sa finanteze, contra unei dobinzi, reluarea activitatii celor mai putin inspirati. Pentru a cumpara in comun pentru membrii asociatiei un utilaj nou si scump, cooperativa, cu resurse mult peste cele ale fiecaruia dintre cei cel putin 100 de cooperatori, poate garanta mai usor pentru un credit luat de la o banca si poate negocia de pe pozitii mult mai puternice cu furnizorii. Asigurind un grad sporit de securitate unei comunitati profesionale si zonale, cooperativele de credit, bine reglementate, pot fi un instrument util pentru adaptarea romanilor la economia de piata. Asa cum le reglementeaza legea 109/1996 insa, multe dintre cele peste 1000 de banci populare existente nu pot fi altceva decit sediul unor escrocherii masive. Legea are doua mari defecte. Primul este acela ca activitatea propriu-zisa de cooperativa de credit nu este decit foarte vag reglementata. Al doilea, penibil pentru o tara care incearca sa fixeze in norme legale o oarecare normalitate economica, consta in faptul ca legea pune in citeva r