La data cînd mi-a parvenit ultimul volum de proză semnat de Adrien Pasquali (Le pain de silence, Geneva, Editions Zoé, 1999), autorul plecase dintre noi, iar această ultimă carte devenise chiar ultima; gest disperat - ca orice asemenea gest - moartea pe care Pasquali şi-a dat-o înconjoară cu un halou straniu Pîinea de tăcere şi - retroactiv - toate celelalte titluri semnate de el. E greu să vorbeşti sau să scrii despre ele, tot astfel cum este dificil să numeşti doliul, moartea, absenţa, ceea ce e dincolo de clişeu, ceea ce s-a înfăptuit pentru că nu se putea spune - pentru că (dacă ar fi să continuăm metafora centrală a cărţii de faţă) vorbirea îi era interzisă subiectului (eului), ea era imposibilă, nerealizată. Gestul autorului adaugă acestui text scris la persoana întîi o macabră garanţie a autenticităţii, a identităţii dintre eul narator şi eul auctorial, transformîndu-l într-o confesiune cu implicaţii tragice, dincolo de orice metaforă, dincolo de alegoria (atît de şocantă pentru oricare cititor format în spaţiul logocentric de tip european) Logosului absent la Cina de taină a unei noi Sfinte Familii (mamă, tată, copil-narator). Gestul autorului, după apariţia cărţii, hrăneşte (ca o "pîine") tăcerea noastră, a tuturora.

Dar Pîine de tăcere este o carte prea interesantă, ca literatură, pentru a ne lăsa pradă haloului de stranietate şi tragism despre care vorbeam. Adrien Pasquali, istoric literar, traducător şi prozator helvet al generaţiei de mijloc (s-a născut în 1958, în Valais), părea să deţină cîteva din atuurile majore ale cîştigătorului, într-un spaţiu cultural (cel romand) nu o dată parcimonios în elogii şi dificil în a-şi accepta (dar şi în a-şi construi) particularitatea: "literatură de expresie franceză", pentru care tăcerea, adică tocmai "ceea-ce-e-de-nespus" în limbă, este consacrată ca topos de mai bine de un secol. Pîinea