26 mai 1995. Întâlnirea cu Gabriela Melinescu, revenită în ţară după 20 ani; e mai caldă, mai puţin distantă decât la Stockholm. Atunci, în 1979, îmi dăduse întâlnire la Biblioteca regală, spunea că citeşte istorii despre regina Cristina, ciudata regină suedeză (voia să scrie un roman); m-am gândit atunci că eroina aleasă pentru o carte i se potrivea chiar autoarei. Dar cât de rece, de suspicioasă, Gabriela suedeză!
Întâlnirea bucureşteană la reşedinţa ambasadorului Suediei - aici avea loc lansarea cărţii de poezie Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere (reeditarea volumelor apărute în ţară, până la plecarea ei).
Şi acum, când se chinuia să-mi scrie o dedicaţie pe carte, în vacarmul select care ne înconjura, i-am spus că nu e nevoie să se complice - desenează-mi o floricea şi semnează-te! Dar ceea ce a desenat acum, nu mai seamănă floricelelor care-i însoţeau semnătura altădată - acelea erau chiar sigiliul ei (şi la Bobincarii - cel mai reuşit autograf).
O cunoscusem aproape copil, cred că avea 12-13 ani, la şcoala din cartierul ei bucureştean - Pieptănari - aproape de Bellu (eu urmam atunci liceul la "Gh. Şincai"). Apoi mai ştiu că absolvise facultatea şi îmi scria dintr-o localitate vrânceană, unde primise repartiţia - şi acel loc - Bisoca-Sările, cred, mi se păruse pentru ea, cum mi-l înfăţişa, un fel de domiciliu obligatoriu... Mai târziu am petrecut o vacanţă frumoasă la Neptun, împărţind acelaşi apartament.
Şi colaborările ei la Viaţa Românească atunci când reuşeam s-o prind (pentru că între timp devenise poeta apreciată, foarte solicitată de reviste).
A fost cea mai apropiată mie, dintre poetele acelor ani, mai ales că aparţinea altei generaţii. Numai la Stockholm o simţisem străină, bănuitoare, a ezitat până să accepte, la telefon, întâlnirea d
