Paul Vinicius este un poet elaborat al cărui discurs se bazează pe sinceritate afişată; prieten intim cu poezia, el caută un drum spre inima publicului şi în cele din urmă reuşeşte să-şi stabilească în mod definitiv valoarea. Oglindă a eului, poemul se identifică prin natura mijloacelor artistice cu universul lumesc în măsura în care, ca un copil, poetul tinde să descifreze nenumăratele taine ale umanităţii. Visul şi coşmarul se contopesc deopotrivă şi scriitorul tinde să integreze ordinea lumii, timid, în armonia universală.

Naraţiuni poetice cu reguli bine determinate stilistic, poemele d-lui Paul Vinicius îşi stabilesc personala lor ordine interioară în funcţie de anumite avataruri spirituale a căror experienţă sau experimentare vizează groaza în faţa morţii.

Ideea de moarte e personificată în lupul singuratic (cel căruia moartea îi uită toate secretele, fiecare secret fiind împărtăşit pe rînd fiecăruia) aşa încît universul coşmarului se implică invizibil în planul mai adînc, mai ascuns al realităţii. Deci, nici un semn al vremii nu îl mai poate controla sau eventual, domoli. Această lipsă de domoleală a spiritului face aventura cunoaşterii să treacă drept erezie şi poetul inventează capcane semantice pentru starea de linişte, el fiind întîi om şi apoi, în poezie, zeu păstrător de sensuri.

Textul singurătăţii ţine de o operare în mod clar textualistă asupra conceptului de poeticitate în critica şi istoria literară. Reluînd aplicaţia asupra textelor, poetul decodează planul cultural şi înţelege să-şi apere supremaţia faţă de lucrurile (metafore în text) care îl înconjoară dar nu cuvîntă. Cu supărare mare el se adresează iubitei (cea care îl visează perpetuu) topindu-şi disperare în cuvinte frumoase, fraze limpezi, fără echivoc, se înţelege.

Din adîncimea spirituală a lucrurilo