Cum se racordeaza lumea noastra politica, dincolo de frazeologia goala obisnuita, la imperativele integrarii europene Scurta vizita de la Bucuresti a lui Romano Prodi, presedintele Comisiei Europene, si a lui Gunther Verheugen, comisarul UE pentru extindere, a consemnat debutul programului de negociere a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Dincolo de dificultatile si de lungimea procesului, esecul nu este posibil decit in doua variante: Romania nu mai doreste sa adere la UE sau evolutii politice neasteptate scot Bucurestiul de pe harta democratiilor europene. In plus, programul de aderare este impachetat cu un consistent sprijin financiar si institutional de la Bruxelles, lucru vital pentru o tara care dupa un deceniu de tranzitie realizeaza cit de complicate sint aceste transformari, mai ales cind ai la dispozitie doar putine resurse interne. Fiind vorba de un succes evident, deja se inghesuie multi sa-l salute si sa si-l asume. Ca in decembrie 1989, cind dintr-o mina de dizidenti anti-Ceausescu a rasarit o adevarata armata de "rezistenti impotriva comunismului", in frunte cu fosti securisti si activisti de partid. Asa se face ca "europeni" incep sa apara de peste tot, inclusiv din partidul lui Vadim, care acum exact un an chema minerii la revolta importiva "regimului Constantinescu". Plierea pe evenimente e pentru ei necesara si oportuna. Oricit de neplacuta va fi pentru destule cercuri politice si economice ideea de integrare europeana, ea a sfirsit prin a fi acceptata. E totusi greu sa gasesti o replica viabila la o organizatie dispusa sa ofere Romaniei, in perioada urmatoare, numai ajutoare anuale nerambursabile de aproape un miliard de dolari. Te poti insa adapta la noua situatie. Faptul ca acceptarea candidaturii de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana se datoreaza in mare parte deciziilor politice luate de presedinte si de liderii coalitiei aflate la p