Conceptul propus de Albert Thibaudet pentru "decuparea" epocilor din istoria unei literaturi, căzut în desuetudine la un moment dat, cunoaşte astăzi şansa relansării. Prezent tot mai des în discursul critic, s-ar putea să fie din nou util. Dar nu în felul în care îl gîndea criticul francez. Thibaudet lega generaţia literară de aceea biologică şi aprecia că ea se întinde pe 33 de ani, calculînd, aşadar, trei în fiecare secol. La noi, Al. Piru a fost un partizan fidel al ideii. Obiecţiile au venit uneori chiar din acest unghi. Cercetări statistice mai noi (ar trebui reluat un studiu al Mioarei Apolzan din Revista de istorie şi teorie literară) au arătat că ritmul de succesiune al generaţiilor nu e regulat, el avînd tendinţa de a se iuţi în secolul XX, cînd generaţiile par să se succeadă la intervale mai scurte (de 20 sau chiar de 15 ani).

Tudor Vianu a vorbit, primul, despre generaţia de creaţie, cu alte cuvinte, despre acel aer de epocă definitoriu pentru temele şi pentru stilistica operelor datorate unei comunităţi de vîrstă. Noi am numi paradigmă acest aer comun. Abandonarea principiului biologic, de către formaliştii ruşi, modifică radical înţelegerea conceptului lui Thibaudet. întîi, biograficul (anii de naştere şi de moarte ai autorilor, anul debutului sau al "vîrfului" operei) nu mai joacă decît un rol secundar. în al doilea rînd, succesiunea generaţiilor nu mai este liniară: paradigma nouă există deja de o bucată de vreme, sub aceea veche, asemeni unei plăci tectonice, atunci cînd se produce schimbul de ştafetă, tot aşa cum paradigma veche continuă să se manifeste, o bucată de vreme, sub aceea nouă. în fine, generaţia literară este totuna cu paradigma dominantă dintr-un anumit timp. în jurul acesteia, dedesubt, dacă vreţi, există şi alte paradigme (cel puţin încă una, dar uneori două sau chiar trei), simţite însă ca marginale, - depăş