Litanie pentru un graur
Parca era primavara. O multitudine de dimineti nedefinite, egal de albastre. Si totul a inceput intr-una din acele dimineti...
Treceam pentru a nu stiu cata oara pe langa aceeasi gradina pe care o vazusem dintotdeauna anosta, respingatoare. Si in blestemata aceea de zi, o miscare mi-a atras privirea si nu eram indeajuns de adancita in ganduri, sa nu o iau in seama...
Nici nu stiu de ce l-am luat acasa. Un cioc imens, galben, care ii tragea capul in jos, si doua picioare solzoase, pe care nu reusea sa se sprijine decat anevoie. Un cheag de pene, o stea de carne cu doi ochi de bitum topit, implantati adanc. Nici nume nu avea macar. Graurul, crestinul meu nebotezat.
Imi aduc aminte ca nu stia sa faca nimic; doar se oprea intr-un colt al cutiei, isi inclina capul pe o parte si ma privea, ma privea adanc, parea atat de mare, incat ar fi putut umple noaptea cu ochiul lui. Se cuibarea in plin soare si ramanea neclintit pana veneam sa il hranesc din mana. Inghitea bucatile de carne intregi, grabit. Gatul i se largea si ma intrebam unde are loc sa se duca toata carnea, printre pene.
Privirea aceea de antracit lichid era linistitoare ca un anestezic. Avea o pace infipta, concentrata in ochi, si simteam cum ma dizolv in intinderi albe, polare, netulburate de zgomotul strazii, de politica, de boli ale secolului, de manuitori de lame fine, de pulverizatori de otravuri lente... Strangea mantuirea lumii in doi samburi negri.
Uitasem un geam deschis. Nici nu m-as fi gandit sa il inchid. Eram obisnuita cu inertia lui: zacea culcat pe o parte si ma urmarea atent. Cine ar fi putut sti?
La inceput, nu am vrut sa aud nimic, sa inteleg nimic, ceva in mine se contorsiona organic de durere cand a trebuie sa ridic cadavrul lui plapand, cu ciocul galben. Era atat de mic... Oasele lui si zborul spulberate. Trupul nu mai putea s
