Dacă, pe urmele gîndirii lui Herder, s-a vorbit de un "spirit al popoarelor", de cele mai multe ori acesta a fost deductibil nu atît din creaţia folclorică, după cum propunea romanticul german, cît din creaţia cultă a unei naţiuni: din literatura sa şi din operele unor conştiinţe învestite cu un rol exponenţial. Speculaţiile asupra specificului mental al unei comunităţi - speculaţii oricînd atacabile şi contestabile, iar azi, mai mult ca niciodată - s-au produs sub auspiciile unor opere importante şi ale unor autori marcanţi, cărora numărul limitat şi caracterul, în fond, de excepţie le-au fost trecute în plan secund, din cauza tensiunii exercitate de valoarea lor. Deseori, ficţiunea a rescris şi reconfigurat realitatea. Astfel încît, spre exemplu, luat repede, orice om cu o oarecare cultură generală ar putea lesne înşira cîteva elemente susceptibile a forma mulţimea trăsăturilor unui ipotetic, să zicem, "spirit rus"; el ar face referire la dualismul interior, generînd sfîşierea individului între porniri contradictorii, la capacitatea de a iubi autodistructiv şi la grandoarea utopică a proiectelor radicale (existenţiale, dar şi politice, pe scară mare), la constanta mesianismului sau la discursul însetat-profetic despre o necesară revoluţie transfiguratoare din temelii a mentalităţilor ruseşti etc. etc. Toate acestea reprezintă achiziţii făcute în urma frecventării clasicilor ruşi. Iar dacă tot ceea ce pare a compune un aşa-zis "suflet slav" poate fi taxat drept clişeu cultural, într-o aceeaşi măsură se poate replica, pe de altă parte, că vitalitatea şi puterea unei literaturi se află, de fapt, tocmai în asemenea constante de gîndire. În atari teme recurente şi obsesiv dezbătute în paginile unor cărţi care, încărcîndu-se astfel de verosimilitate, persistă în memoria lectorilor, devin mărci recognoscibile ale unei identităţi culturale şi eliberează atît de căutat