1. Leo Butnaru ilustrează în chip izbitor voinţa de emancipare a poeziei basarabene de sub tutela clişeelor tradiţionaliste. Acestea au avut, din pricini contextuale vădite, o viaţă mai lungă în Moldova dintre Prut şi Nistru, ajungînd nu doar la o tendinţă trufaş-emblematică, ci şi la cea a unui monopol literar. Nevoia unei reacţii de ajustare a creaţiei lirice la cursul său modern se făcea simţită. Născut în 1949, Leo Butnaru face figura unui "cap de serie" al procesului în chestiune, pe care şi l-a asumat, explicabil, generaţia tînără. Cultivat, mobil, dezinvolt, poetul pune accentul pe latura intelectuală a creaţiei, degajînd posibilităţile sale meditate, combinatoria sa evaluată "la rece", însă nu în direcţia unui livresc uscat, ci în sensul fanteziei şi al ironiei. Cele două aspecte se coroborează reciproc. Dacă fantezia e o evadare din real, mai curînd spontană, umorală, ironia e o irealizare "tendenţioasă", elaborată cu bună ştiinţă, dispunînd de ţinte de atac precizabile. Ambele procedee îşi propun a combate locul comun, a aerisi limbajul, a reforma viziunea poetică. Sînt mijloace de "ardere a etapelor". Graţie lor, autorul se simte liber a inova într-un domeniu în care trecutul produce totdeauna "obstacole" de o gravitate sterilă, oneroasă, prin simpla lor adiţionare în timp. În Basarabia, ele au fost favorizate de un climat specific, de izolaţionism şi suspiciune.
Un prim obiectiv al lui Leo Butnaru îl reprezintă existenţialul, acel "nivel zero" de la care porneşte creaţia literară, ce reprezintă demarcaţia sa de propriile-i teme. Cu aerul unei divagaţii, al unei vioaie amalgamări de reprezentări şi consideraţii, poetul sugerează complexitatea unei vieţi în care contradicţiile, defel puţine şi lipsite de însemnătate, pot fi asumate nu doar pe partea lor dramatică, ci şi pe cea relativizantă, jovială. Badinînd, îşi dă la iveală un temperament ş
