La o distanţă apreciabilă, de opt ani, apare cel de-al doilea volum din ediţia care ne restituie Memoriile lui Al. Tzigara-Samurcaş. La vremea sa, figură proeminentă a vieţii cultural-artistice, despre Tzigara-Samurcaş se spunea că e fiul natural al regelui Carol I. Faptul mi-a fost şi mie relatat, prin anii şaptezeci, de Şerban Cioculescu. Celebrul critic literar ştia că, odată, prin anii treizeci, N. Iorga, veşnicul inamic al lui Tzigara, i-a cerut lui Vodă Carol al II-lea să-l desărcineze pe istoricul artei din principala sa funcţie publică. Regele Carol al II-lea n-a răspuns nimic. Revenind, cu cerinţa sa, Iorga ar fi primit următorul răspuns "Nu-l pot da afară pe unchiul meu". Şi Cioculescu pretindea a şti lucrurile chiar de la Tzigara-Samurcaş, neputînd reproduce aici, exact, în scris, formularea criticului. Greu, desigur, de verificat această legendă, oricum posibilă, de vreme ce Tzigara-Samurcaş s-a născut în 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor, din 1866. Dar locul ocupat de viitorul profesor de istoria artei la Palatul Regal, ca om de încredere al suveranului şi secretar particular al reginei spune, poate, multe despre adevărata origine paternă a profesorului. În sprijin ar veni şi înalta protecţie de care s-a bucurat Tzigara din partea regelui, chiar de la începutul carierei, netezită ori de cîte ori se împotmolea. Evident, Tzigara afirma că introducerea sa în cercurile palatine o datora familiei Kremnitz (cu care era vecin pe strada Polonă), bine instalaţi acolo, Wilhelm ca medic, iar Mite ca amantă a regelui (o ştiu din memoriile lui Marghiloman, care o ştia de la Maiorescu), care, devenindu-i şi secretară particulară i-a scris, pe baza unor însemnări, suveranului vestitele memorii (17 volume, 1909-1912), publicate în germană. Şi pentru că am pornit să destăinui relaţii de alcov posibile, să mai menţionez că în jurnalul său din anii nouăzec