- Epilog la o povestire -

Berkeley, California,

29 septembrie 1980

Iubită Glenda, scrisoarea aceasta n-o să vă fie trimisă pe cale obişnuită, fiindcă nimic între noi nu poate fi trimis astfel, intrînd în riturile sociale cu plicurile şi poşta. Va fi mai curînd ca şi cum aş pune-o într-o sticlă şi aş lăsa-o să cadă în apele golfului San Francisco, pe malurile căruia se înalţă casa de unde vă scriu; ca şi cum aş lega-o la gîtul unuia din pescăruşii care trec ca biciuiri întunecate prin faţa ferestrei mele şi adumbresc preţ de o clipă claviatura maşinii. Însă oricum o scrisoare adresată dumneavoastră, Glendei Jackson, în vreun loc de pe lume care probabil va fi tot Londra; ca multe alte scrisori, ca multe alte povestiri, există şi mesaje care sunt sticle în mare şi intră în acele molcome, prodigioase sea-changes pe care Shakespeare le-a dăltuit în Furtuna şi pe care prieteni neconsolaţi aveau să le graveze mult mai tîrziu pe lespedea sub care doarme inima lui Percy Bysshe Shelley în cimitirul Caius Sextius, la Roma.

Astfel se înfiripă, cred, comunicările profunde, lente sticle rătăcind pe mări lente, aşa precum îşi va croi lent drum scrisoarea aceasta care vă caută pe dumneavoastră cu adevăratul nume, nu aceea Glenda Garson care eraţi tot dumneavoastră, dar pe care sfiala şi dragostea v-au schimbat fără să vă schimbe, exact aşa cum dumneavoastră vă schimbaţi fără a vă schimba de la un film la altul. Îi scriu acelei femei care respiră sub atîtea măşti, chiar şi sub cea pe care eu i-am inventat-o spre a nu o jigni, şi vă scriu pentru că şi dumneavoastră aţi intrat acum în legătură cu mine sub măştile-mi de scriitor; din pricina asta ne-am cîştigat dreptul de a ne vorbi astfel, acum cînd fără cea mai mică posibilitate imaginabilă tocmai mi-a sosit răspunsul dumneavoastră, sticla dumneavoastră în mare spărgîndu-se de stînc