În loc de prieteni şi duşmani, lumea lui Caragiale e umplută cu amici şi inamici. Prietenia este o legătură nobilă, de sînge ales, cu un cod comportamental strict, care aduce bucurie şi mîngîiere, dar care cere implicare şi sacrificiu. Amiciţia este o prietenie fără arbore genealogic, cu blazon de împrumut, în care regulile de conduită sînt uşor de ajustat, sacrificiile minime, iar solidaritatea şi fidelitatea iluzorii. Amicul este un parvenit al prieteniei. Uşoară şi mobilă, adică fără consistenţă, amiciţia se poate transforma lesne în reversul ei. Aici apar şi avantajele unei lumi din care lipsesc sentimentele mari: ea nu va fi tulburată de duşmănii mistuitoare, de ură adevărată, de dezamăgire, ci va fi doar zgîndărită de mărunte bătălii cu un inamic mai degrabă uituc decît înverşunat.
"...începe să bată toba cu o mînă şi să sufle-n trîmbiţă.
Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica.
îi răspund totuşi că nu cred să mai ţie gerul aşa de aspru..."
Imaginea din tablourile bizantine, în care copiii sînt nişte maturi de proporţii reduse, dar cu chip serios şi cu haine grele, de oameni mari, se potriveşte perfect aspectului copiilor caragialieni. Călinescu îl considera de altfel pe Caragiale un oriental pentru care toată lumea are o singură vîrstă: maturitatea. Copilăria şi bătrîneţea ar fi numai nişte aberaţii ale acestei lumi. Relaţiile virile din lumea lui Caragiale, fie ele de amiciţie sau nu, se schimbă totuşi de la o vîrstă la alta, disting o vîrstă de alta şi contrazic astfel ideea unei vîrste generice. între bătrîni şi adulţi relaţiile sînt de protecţie din partea bătrînului (Trahanache faţă de Tipătescu) şi de îngăduinţă mai mult sau mai puţin interesată din partea celui mai tînăr (Chiriac faţă de Jupîn Dumitrache). Cînd nu există vreo infamie sau vreun conflict politic, între bărbaţii maturi relaţiile tind mai d
