În plină lună (şi an) Eminescu, trece neobservată aniversarea lui Caragiale (30 ianuarie), mai tînăr cu doi ani şi neaflat în cifră rotundă. Dar chiar dacă s-ar fi aflat, sărbătorirea ar fi avut oare acelaşi fast? îndrăznesc să spun că nu. Caragiale nu beneficiază, nici pe departe, de emoţionalitatea care-i cuprinde pe români cînd e vorba de Eminescu. La mijloc nu e o problemă de spirit critic, ci de sensibilitate. Sînt ispitit să încerc o explicaţie.

Eminescu e poetul naţional. Bună, rea, formula a prins. Nimănui nu i-a trecut în schimb prin minte s-o aplice dramaturgului şi prozatorului Caragiale, în ciuda caragialismului de care societatea românească dă mereu dovadă de un secol încoace. Pentru a fi acceptat, caracterul naţional trebuie să fie valorizat pozitiv. Eminescu pare a întruchipa naţionalismul pur, curat şi ideal. în el plac măreţia şi eroismul nostru, grandoarea istoriei noastre. Din contră, la Caragiale prevalează negativitatea: critica abuzului de naţional, batjocorirea scumpelor noastre prejudecăţi, caricatura mîndriei patriotice. Cel din urmă a lansat expresia ironică "rromânii verzi". Celui dintîi, i-a aplicat-o Călinescu, în mod serios, în finalul biografiei din 1932. Eminescu era contra alogenilor. Caragiale se declara pe sine grec. N. Davidescu l-a numit "ultimul ocupant fanariot" şi i-a condamnat inaderenţa la "rasa şi spiritul românesc". Deşi, la început, Eminovici, poetul naţional n-a tras ponoasele de pe urma numelui său slav. I s-a trecut repede cu vederea. Ideea lui Iosif Vulcan de a-l româniza a fost una excelentă.

În al doilea rînd, Eminescu este un idealist. în moralitatea lui înaltă şi abstrasă, românului îi place să se contemple ca Narcis în apa izvorului. Caragiale este realist. Oglinda pe care el ne-o pune sub ochi, în piese, ca şi în momente, nu ne convine. Nici ieri, nici azi, într-o tranziţie mereu