Că stilul jurnalistic actual preia numeroase elemente din oralitate, fixînd în scris forme populare şi argotice, e un fapt evident, repetat şi deja banalizat; caraterul oral este una din principalele inovaţii produse în acest registru la noi, după 1989. Deşi are trăsături specifice, fenomenul nu e însă un caz unic, pentru că în multe alte culturi moderne o parte a presei a optat pentru o asemenea strategie lingvistică, cu avantajele ei indubitabile: accesibilitate, crearea unui sentiment de familiaritate şi complicitate cu publicul, expresivitate, compensare a banalităţii de conţinut prin producerea de surprize lexicale. Trăsături specifice (şi discutabile) ale jurnalismului românesc sînt, cum bine se ştie, excesul de oralitate, alunecînd în manierism stilistic sau în laxism al exprimării, uneori în vulgaritate, ca şi tendinţa de a nu adapta stilul la temă şi situaţie, folosind un limbaj "coţcăresc" sau "miştocăresc" şi în paginile serioase de informaţie sau analiză politică. Oralitatea se manifestă atît în plan ortografic (în înregistrarea accidentelor fonetice, a pronunţiei dialectale sau inculte), cît şi la nivel lexical, sintactic, pragmatic.

Evoluţia limbii române predispune către anumite alegeri, menţinînd unele tensiuni speciale: între neologismul cult şi termenul popular, între cuvîntul popular "neaoş", acceptat şi clişeizat de tradiţia ornant-literară şi cel de uz subteran, privit cu oarecare suspiciune. în fond, chiar limba de lemn cuprindea, în varianta ei populistă, anumite elemente de oralitate folclorică, unele amintind de convenţiile literare sămănătoriste. De aceea, şi în analiza oralităţii publicistice de azi mi se pare că merită să fie făcute o serie de disocieri, printre care cea între elemente populare preluate din oralitate şi care stabilesc legătura textului jurnalistic cu stilul conversaţional al momentului - şi elemente pop