Este primul dintre imperativele lucidităţii, cu ştiinţa clară că acesta mulează pe dinafară eul profund şi cu precizarea că, fără a ne juca în vorbe, există urâţenii frumoase (Stendhal, de pildă!) şi frumuseţi fără miez, pe scara care duce de la urâţenia hidoasă la fericita frumuseţe clasică. A considera că însumarea urâtului în gama esteticului este o cucerire modernă ascunde o gravă eroare, urâţenia l-a atras pe artist de îndată ce şi-a creat instrumentele.

Urâţenia nu doar ca element de comparaţie şi nici întru exploatarea straşnicei sale expresivităţi generând acel dinamism pe care, închipuită static, frumuseţea i l-ar putea invidia. Urâţenia, ca specie, deosebind, caracterizând, proliferând, îngăduind frumuseţi să se definească. Urâţenia, ca mobil al introspecţiei - ş.a.m.d....

Sinuoasele raporturi dintre frumos şi urât, în care eticul se amestecă şi nu întotdeauna inspirat, coc pâinea de toate zilele a artistului şi ţine de domeniul banalului a constata cu câtă încântare îmbracă actorul haina urâţeniei sau cum îi ies romancierului cu mult mai vii personajele negative - bătaia de cap a cenzorului din trecut frustrat de îndrăgitul personaj pozitiv, la datorie, e drept, dar cât de firav, de neconsistent, de transparent: o gelatină!

Urâte, toate personajele din Enigma Otiliei, cu excepţia eroinei condamnată să se retragă într-un destin banal. Urâte toate personajele din Bietul Ioanide, cu excepţia eroului însuşi, net ratat de autor. Urâtă lumea lui Bruegel, a lui Goya, a lui Picasso, frumoasă, pe cât de irelevantă, aceea a pictorilor academici. (Academic, de la acadea?) Iar dacă Boticelli pictează frumuseţi, sensul tainic al pânzei se adevereşte a fi mortuar. Oribile mutrele de magistraţi, de parlamentari ai lui Daumier şi pe cât de urâte, pe atât de convingătoare, acolo unde chipul străbate prin mască.

P