Nesfîrşita complexitate a lumii şi a vieţii: în vreme ce creştin-democratul german Helmut Kohl, fost cancelar, e pus pe tuşă de propriul partid, pe care l-a condus cu mînă de fier (şi fonduri secrete) un sfert de veac, creştin-democratul român Marin Luţu, doar primar de sector în Bucureşti, implicat în ceva locale afaceri orbitor de îndoielnice, rămîne intuşabil. Vor fi avînd pesemne dreptate acei gînditori angajaţi ai creştin-democraţiei româneşti, după care doctrina în slujba căreia militează înseamnă de fapt apărarea valorilor creştine, după cum, nu-i aşa?!, se poate înţelege şi după ce scrie pe etichetă, nici mai mult, nici mai puţin. Nici "sindromul italian", adică dispariţia Democraţiei creştine după ce fusese discreditată prin dezvăluirea corupţiei în care se năclăise, nici, acum, "sindromul german", care pune sub semnul întrebării supravieţuirea Uniunii creştin-democrate, ultimul mare bastion al acestei ideologii, nu pot, prin urmare, să aibă vreo influenţă oarecare asupra creştin-democraţiei româneşti. Nefiind o ideologie, chiar dacă apărarea şi respectarea valorilor creştine coagulează doctrinar partidul şi asigură succese notabile în plan politic (momentul decisiv al alegerilor prezidenţiale din 1996 a fost întrebarea pusă de candidatul evlavios candidatului liber cugetător: "Domnule..., credeţi în Dumnezeu?"), creştin-democraţia autohtonă are originalităţile ei, protectoare şi profitabile. Născută în Vest ca expresie a catolicismului politic şi epuizată acolo de lumeasca boală a corupţiei, creştin-democraţia are un frumos prezent în ţinuturile estice - dacă ar şti de Marin Luţu (şi alţii asemenea...),

Helmut Kohl ar muri de invidie, fireşte. Dar nu toate mutaţiile rezultate din hibridările Est-Vest au consecinţe fericite; sau, măcar, nu pentru toată lumea. Una dintre consecinţele mai prozaice ale războiului din Kosovo e prelungirea lui pe tro