Datele cu privire la creşterea economică în anul 2000 nu sînt definitivate. Încă se fac socoteli. Pînă cînd va fi gata proiecţia finală, mizăm pe un plus între 1,3 şi 1,5 la sută al produsului intern brut. Dacă 1997, 1998 şi 1999 au fost ani ai "creşterii minus", ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut... sub nivelul zero, pentru acest an s-a prognozat o creştere peste nivelul anului trecut. Aşadar, o "creştere plus". Aceasta va rezulta din două eforturi combinate: mai întîi oprirea căderii economice, apoi începerea urcuşului. Sigur, un efort de relansare a creşterii începînd din 2000, aşa cum sună prognoza, ar fi nu doar benefic, ci şi necesar. Argumentele încep de la raportul preţuri-salarii. Este cunoscut faptul că în România, de cîţiva ani, preţurile se apropie de cele din ţările dezvoltate. La multe mărfuri chiar am luat-o înaintea celor mai scumpe pieţe din Vest. Salariile, în schimb, sînt derizorii. Această realitate dramatică a devenit un veritabil bumerang. Salariile pe care le primesc românii sînt mici în raport cu preţurile, dar nu pot creşte din cauză că nivelul productivităţii muncii e încă scăzut. Mai e şi problema extrem de complicată a protecţiei sociale. Guvernul e tentat să facă trimiteri la reforma economică, de care leagă soluţionarea cererii sociale. Dar este la fel de adevărată şi reciproca: o explozie socială ar putea opri reforma. Cît poate fi însă întinsă, la noi, plapuma protecţiei sociale? E clar că ne confruntăm cu condiţii de viaţă aflate la limita cea mai de jos, care impun un grad sporit de protecţie socială. Aici se formează însă un cerc vicios, fiindcă producţia în cădere, însoţită de neglijarea productivităţii muncii şi a competitivităţii, nu lasă nici o speranţă că ar putea fi multiplicate resursele necesare unei protecţii sociale optime. Soluţia e una singură: creşterea economică. Problema-problemelor e inflaţia. Rezolvarea ei