La Craiova, pe strada

România Muncitoare Plouă din norii grăbiţi peste caloriferele ruginite, aruncate unele peste altele, în curtea şcolii. Clădiri galbene şi triste stau pe margine. Vocea ascuţită a unei profe dictînd, monoton. Un elev de la ţară proptit într-o uşă mă priveşte hard, cum stau în ploaie. Din cînd în cînd aplică pe asfalt un scuipat lung. "Măi să fie!", îmi zic. "Să ştii că preşedintele Constantinescu avea dreptate! Ar trebui să dezvoltăm industria de soft!" Cu vehemenţă mă ceartă o cioară ce tocmai aterizează pe capul (statuii) regelui Ferdinand. Am întîrziat, e adevărat. Doar cu un secol şi-un pic să fi venit mai devreme! L-aş fi putut întîlni aici, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, pe micul Brâncuşi (dacă-mi permiteţi adjectivul). Plec înainte ca femeia de serviciu să taie cu foarfeca şi ultimul trandafir zgribulit. Strada. Marele terci al oamenilor de la oraşe în care, celiniană furnicuţă verticală, mă amestec. Un banc cu Bulă şi Denis, în coloana studenţilor grevişti. Sirena unei fabrici, de departe. (Ulise a fost un tip norocos, nu credeţi?) Doi elevi în căutarea răspunsului la o întrebare fundamentală (pentru ei): dacă Oana, de la a XI se...? Vocea lui Iglesias printre frîne de maşini. Gîndul că prietena mea priveşte acum Vltava, dă cu piciorul în frunze, intră într-un bar praghez şi, în ciuda avertismentului unei mătuşi (să-şi respecte principiile), flirtează cu un băiat străin. De ce străin? Un cîine se repede la singurătatea mea. O latră, fără s-o atingă măcar. Sînt pe strada România Muncitoare. Degeaba zîmbiţi. Ajung în sfîrşit la locul unde o revistă culturală dă chef, la aniversare. Mi-am luat invitaţia şi, din greşeală sau nu, sfiala. Un colocviu interesant. Cafele, gustări, şampanie. Oamenii de cultură ai oraşului meu în jovialitatea pauzei. Singurătatea mea nu se repede la nimeni. Rămîn şi la programul artistic, bu