Decizia strategică luată la Helsinki, de extindere a Uniunii Europene, prin invitarea la tratative a tuturor ţărilor aspirante, este considerată de unii europeni convinşi ca fiind potrivnică intereselor reale ale celor care sînt deja membri. Integrarea ţărilor sărace în colectivitatea ţărilor bogate s-a făcut treptat şi individual, în aşa fel încît Spania, Portugalia, Irlanda, de pildă, au evoluat economic, dar şi politic spre valorile împărtăşite în comun. Pe de altă parte, trebuie luată în calcul şi poziţia unor ţări şi guverne europene, bogate şi democratice, opunîndu-se oricărei reglementări comunitare care depăşeşte sfera comerţului. Marea Britanie are cele mai multe reţineri faţă de Tratatul de la Maastricht, ostilitatea guvernului conservator a reflectat un sentiment popular (faţă de moneda comună sau faţă de adoptarea unor politici comune), după cum constată şi laburistul Blair. În acest context, primirea de noi membri poate amîna integrarea celor vechi. Într-un recent interviu acordat ziarului Le Monde (19 ianuarie), Jacques Delors, fostul preşedinte al Comisiei europene, partizan convins al integrării, acceptă faptul că "este de datoria noastră istorică să reunificăm Europa, să deschidem braţele pentru a primi ţări la fel de europene ca şi noi", dar atrage atenţia asupra riscurilor de diluare al proiectului european: "Eu nu cred că această Europă cu 27 de membri, mîine - cînd se va face pace în Balcani - poate cu 30 sau 32, ar putea face faţă unor obiective atît de ambiţioase ca acelea fixate de Tratatul de la Maastricht. Prin crearea unui mare spaţiu economic, prin schimburile libere, prin înmulţirea contactelor între populaţii şi între responsabili, acest ansamblu va contribui la o mai bună înţelegere între popoare. Ar putea fi un mare succes istoric din punct de vedere geopolitic, adică s-ar constitui un ansamblu unde să se producă mijlocirea într