Vremea cînd, pentru a merge la teatru, doamnele îmbrăcau rochie lungă cu decolteu adînc şi capă de blană scumpă, iar domnii îşi puneau smokingul şi îşi pomădau mustaţa a trecut de mult şi, probabil, pentru totdeauna. "Din fericire", exultă democraţii vajnici; "Din nenorocire", oftează nostalgicii de felurite nuanţe. E interesant faptul că, pînă şi în epoca de aur a dictaturii proletariatului, anii '50-'60, îmbrăcămintea publicului "nou" care venea în sala de teatru era mai îngrijită decît în alte ocazii; dacă memoria personală nu ne ajută, intervin cu dovezi "jurnalele de actualităţi" care rulau pe-atunci la cinema înaintea "completării", adică a obligatoriului film documentar (asta da, încurajare a producţiei autohtone!), şi care ne arată tinere tovarăşe gătite cu rochiţele de duminică şi tovarăşi serioşi la costum "pe puncte", aplaudînd cu entuziasm "realizările" tovarăşilor artişti - imagini înduioşătoare, oricît de ruşinaţi ne-am simţi de asemenea simţăminte non-, ba chiar anti-europene. Mai mult, şi în ziua de azi poţi vedea, la spectacolele normale (adică nu la premiere) nu numai matroane respectabile suportînd cu stoicism chinul pantofilor noi sau taţi de familie stînjeniţi de gulerul ţeapăn al cămăşii albe, ci şi adolescenţi gălăgioşi arborînd oarecum sfidători cravate de mătase la sacoul "bun" şi la blugii decoloraţi, în admiraţia colegelor cosmeticate cu mai mare grijă decît la şcoală. Ce va să zică asta? Că, indiferent şi independent de moda (vestimentară, dar şi ideologică a) zilei, generaţiile succesive au păstrat, conservat în cine ştie ce neuroni rar utilizaţi, obiceiul de a se prezenta la întîlnirea cu "actul teatral" în haine diferite de cele de toată ziua - mărturie a respectului (congenital? instinctiv?) faţă de un loc unde lucrurile se petrec altfel decît în viaţa obişnuită, unde oamenii sînt mai frumoşi şi mai inteligenţi, dragostea e mai