Un progres Cu trei decenii în urmă, un istoric al gîndirii politice, Leo Strauss, scria că "educaţia liberală constă în eliberarea de vulgaritate". Vorbind despre vulgaritate, Strauss avea în vedere opiniile comune, părerile cetăţeanului care se mulţumeşte să citească gazetele sportive şi care nu se întreabă niciodată de ce merită să trăiască într-o democraţie şi nu într-un alt regim. Acest cetăţean e însă actorul democraţiilor contemporane. El nu trebuie dispreţuit, ci înţeles. Iată de ce educaţia liberală presupune, înainte de orice, un efort al inteligenţei. Ea ne obligă, de fapt, să comparăm idealul democratic cu realitatea democraţiei. Această comparaţie nu e uşoară. Ea nu e uşoară, în primul rînd, pentru că idealul democratic a fost formulat de către filosofi, iar filosofii au încercat - fiecare în parte - să spună ceva nou despre subiectul în cauză, contrazicîndu-i pe toţi ceilalţi şi îndepărtîndu-se de simţul comun. Comparaţia nu e uşoară, pe de altă parte, pentru că realitatea democraţiei este foarte bogată: la urma urmei, gesturile şi credinţele tuturor cetăţenilor obişnuiţi ar trebui să fie luate în seamă. Pe scurt: educaţia liberală (înţeleasă ca eliberare de vulgaritate) cere atît cercetarea discursurilor filosofice despre democraţie, cît şi compararea acestor discursuri cu realitatea. Politicienii nu pot face asemenea cercetări. Chiar dacă ei ar avea o instrucţie serioasă şi solidă, angajarea în acţiune nu le îngăduie să compare idealul democratic şi realitatea democraţiei. Pur şi simplu nu au timp pentru aşa ceva. Ei au, tocmai de aceea, nevoie de expertize competente. În acest scop, presa nu îi poate ajuta prea mult, pentru că ea înregistrează şi zămisleşte opiniile sociale, fără să le analizeze. Educaţia liberală poate fi doar opera specialiştilor în teorie socială şi ştiinţă politică. Ceea ce înseamnă că eliberarea de vulgaritate se produce î