Pentru că explicaţia economică tradiţională, potrivit căreia extremismul cîştigă în mediile sociale defavorizate de criză, electoratul lui fiind alcătuit din soldaţii sărăciei şi ai disperării, nu mai e adecvată, s-a găsit o diferenţiere geografică: "populismul alpin". Se constată că în aerul tare al înălţimilor trăiesc oameni bogaţi: ei nu vor să împartă nimic cu sărăntocii de la şes, muntenii au un cod etic strict, intolerant faţă de dezmăţul urban, introdus în special de străini. Nostalgia romantică a izolării, conflictele cu ecologiştii care în ataşamentul lor orăşenesc pentru natură nesocotesc firescul relaţiei între om şi mediu, muntele considerat ca un spaţiu al loisir-ului, unde se suspendă regulile convieţuirii în societate, sînt tot atîtea noduri conflictuale opunîndu-i pe cei "de jos" celor "de sus". E adevărat, multe partide extremiste europene s-au născut în arcul alpin dintre Franţa, Elveţia, Italia, Germania, Austria şi Slovenia. În afară de Haider, liderul austriac care ţine pagina întîi de cîteva luni bune, în Elveţia, Christoph Blocher a obţinut 22,8% din sufragii la alegerile din octombrie, Liga Nordului din Italia are între 20-30% în regiunile montane şi 10,1%, scor naţional, în 1996, la legislative, dar numai 4,5% la alegerile europene din 1999. Un comentator francez a introdus şi Liga savoiardă în aceeaşi familie politică, dar secretarul ei regional a negat cu fermitate orice apropiere de Frontul Naţional al lui Le Pen (în dramatică scădere de popularitate după sciziune). Printre alte argumente, se arăta că Frontul Naţional a avut întotdeauna mai multe voturi la şes decît la munte. Desigur, explicarea înclinaţiilor politice prin forma de relief are darul de a oculta orice motivaţie raţională, excluzînd eventualitatea unei legături între popularitatea extremismului şi erorile politicianismului consensual. Nu vîrfurile înzăpezite, ci înălţi