Spre deosebire de război, pacea este întotdeauna ambiguă. Prevederile armistiţiilor, convenţiilor şi ale tratatelor sînt suficient de generale pentru a lăsa ambelor părţi speranţa că pacea nu-i va lipsi de ceea ce au cucerit cu preţul sîngelui. Negociatorii speră însă că logica păcii, încrederea reciprocă dobîndită pe parcurs de foştii duşmani, vor favoriza găsirea soluţiilor concrete pentru problemele mai curînd simbolice decît concrete, care au întreţinut focul conflictului. Şi tratativele de la Oslo pentru pacea din Orientul Mijlociu şi cele pentru Irlanda de Nord au elaborat formula generală, în aşa fel încît învingătorii să cedeze fără să-şi piardă demnitatea, iar învinşilor să li se poată da o bună parte din ceea ce nu au putut obţine cu arma în mînă. Cea mai importantă concesie realizată de negociatorii neutri a fost aşezarea la aceeaşi masă a reprezentanţilor guvernului israelian sau a partidului unionist din Irlanda pe de o parte, în timp ce de cealaltă parte erau "teroriştii": membrii organizaţiilor luptei violente pentru drepturile unor minorităţi, ţinute în afara legii, au fost legitimaţi prin parteneriatul la tratative, primul semnal al unei modificări radicale de mentalitate. Dar ceea ce unii politicienii acceptă cu noduri devine în ochii adversarilor lor politici dovada trădării intereselor naţionale: în dezbaterea publică, politicianul suspicios şi radical pare şi mai inteligent şi mai patriot decît cel ce strînge mîna fostului adversar. Asasinarea prim-ministrului israelian, Yitzhak Rabin, a fost actul extrem al fricii de pace. Oricît de curios ar părea, într-o primă mişcare, e mai uşor de obţinut susţinere populară pentru război - mai ales pentru unul aparent uşor de cîştigat - decît pentru pace. Cei care mizează pe necinstea adversarului sînt mai credibili decît cei care capitalizează speranţa în transformarea lui paşnică. După solemnitate