Guvernul a declanşat războiul împotriva inflaţiei. Va fi un război greu, pe care nu are dreptul să-l piardă. Deocamdată, însă, preţurile continuă să crească. Din inerţie. În compensaţie, bugetarii pretind salarii mai mari. Fără nici o referire la performanţe. Din nefericire, între marile deficite pe care le suportă românii (deficitul bugetar, deficitul balanţei comerciale, deficitul balanţei de plăţi) îndurăm şi deficitul de performanţă. Drept urmare, banii nu pot fi înmulţiţi fără să ne alegem cu un spor de inflaţie. Chiar dacă acest spor va fi mai puţin consistent în anul 2000. Sigur, de la buget se mai acordă salarii însoţite de un cunoscut cîntec de leagăn: "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". Fiindcă un salariu plătit în "dulcele" stil egalitarist nu stimulează pe nimeni. Consumul scade dramatic în cazul salariaţilor corecţi, cu venituri fixe. Ei sînt cei dintîi loviţi de preţurile ce se apropie, în România, de cele din ţările dezvoltate. La multe mărfuri chiar am luat-o înaintea celor mai scumpe pieţe din Vest. În timp ce preţul muncii a rămas în coada Europei. Fireşte că şi în alte ţări forţa de muncă resimte această constrîngere: capacitatea societăţii de a plăti munca. Chiar şi în cele dezvoltate. Numai că, acolo, se produce o echilibrare cu o altă constrîngere, pe care o resimt patronatele: concurenţa. În ţările în care concurenţa domină piaţa, întreprinderile sînt nevoite să plătească bine munca performantă pentru a supravieţui. Altfel dispar, răpuse de faliment. Dar înainte de a plăti cer performanţă. În România, în schimb, am reuşit "performanţa" de a face şi din concurenţă o simplă formalitate. Concurenţa dormitează şi ea, asemenea unei bune părţi a economiei. Din această cauză, mai cu seamă, spirala inflaţionistă a antrenat, în vîrtejul ei, un lung şir de crize: a creditului intern, a producţiei şi a consumului. Somnul concurenţei