La zece ani de la căderea regimului comunist, putem şi chiar trebuie să încercăm o evaluare a tipului de stat pe care, vrînd-nevrînd, l-am construit în ţara noastră. Nimic nu ne poate opri să nu vorbim despre ce s-a făcut şi nu trebuia să se facă, ori ce nu s-a făcut şi trebuia să se facă, în fine, despre ce s-a făcut rău şi ce s-a făcut bine în aceşti ani în sensul realizării proiectului nostru naţional - statul de drept. În plus, comparîndu-ne cu ce ştiam acum zece ani, astăzi ştim mult mai multe chiar despre proiect. Întîi, o necesară precizare: am asumat statul de drept ca pe un proiect mişcător şi efortul care se cere pentru a împlini un proiect care îşi schimbă mereu coordonatele este, se ştie, extraordinar. Teoretic, statul de drept este o ţintă stabilă, în sensul că principiile sale sînt fixe, dincolo de orice dubiu şi, pe cale de consecinţă, nici mijloacele (proceduri judiciare, mai ales) de aplicare a acestor principii nu sînt decît în detaliu şanjabile. Statul de drept este o construcţie cu un atît de înalt grad de coerenţă, încît poate valora ca reper universal. Deci exigenţele statului de drept nu sînt dizolvabile în mlaştina mişcătoare a politicului conjunctural şi nici nu pot fi reinventate de fiecare guvern nou instalat. Cel puţin acum zece ani, aşa am crezut şi poate că nu greşeam. Totuşi, experienţa lucrului zilnic la instaurarea statului de drept în România ne-a arătat că ţinta este văzută diferit din unghiuri politice diferite şi că mijloacele preconizate de diferiţii participanţi la efortul de instaurare a statului de drept sînt, adesea, contradictorii. Acesta a fost primul semn că nu ne va fi aşa de uşor. Poate că, de fapt, proiectul statului de drept chiar este unul stabil, fix, dar evoluţia noastră post-decembristă arată că am acţionat ca şi cum ţinta ar fi în mişcare. Am oscilat, am înaintat şi am revenit, am ocolit sau am mers piepti